Poarta Raiului

 

O poartă a Raiului, sursa: Mănăstirea Sfânta Ana Rohia – Maramureş)


Motto:

Sus, la Poarta Raiului,
Poarta Raiului,
Şade turma Tatălui,
Turma Tatălui…

Colind românesc

 
Poate că am ostenit să plâng un iad,
Sodome şi Gomore de-amar,
Pe Samsoni şi Caini, pe îngerii ce cad,
străine locuri, chipuri de coşmar.


Mă vreau acum la mine-acasă
loc de verdeaţă, loc minunat,
unde Biserica e încă mireasă
şi Iisus Hristos e cel înviat.


Căci eu sunt din ţara de brazi şi de har,
eu sunt din turma Tatălui,
drumul meu nu fu-n zadar,
căci am bătut la Poarta Raiului.


Eu sunt din ţara cu mucenici,
cu voievozi mărturisind credinţa,
de-a pururi paşii mei rămân aici,
căci am gustat din miere-n suferinţă.


Eu sunt din ţara de neuitate datini,
cu sfinţi sihaştri în posturi priveghind,
cu icoane biruind balauri
şi Brâncoveni în moarte aţipind.


Eu sunt din ţara fără de hotare,
fără oprelişti către infinit,
sunt pravoslavnic, căci la altare,
cu foc pe buze m-am spovedit.


Eu sunt din ţara de holde şi minuni,
cu ploi sfinţite şi rouă miruind,
eu i-am văzut pe Îngeri în furtuni,
pe Dumnezeu pe nori de aur odihnind.


Poate am ostenit să plâng un iad,
Sodome şi Gomore de amar,
eu ştiu un loc mai verde ca un jad…
Eu sunt din ţara de brazi şi de har.


 

Întoarcerea zimbrilor

 

                                   

 

Fericită, dreapta mea merge spre închinăciune.
Vai! Îmi aduc aminte…
Trandafiri roşii-purpurii au înflorit pe piepturile copiilor
când ai fost sfâşiată, Românie.
Trandafiri roşii-purpurii
pe mâinile, picioarele şi coasta lui Christ
când ai fost batjocorită…
Vai! îi aud încă pe bătrâni
cum plâng pe dinlăuntru cu chipurile schimonosite de durere…
Sfinţii noştri îşi amintesc…
Vor trebui multe bătăi de pleoape
până la tămăduirea luminii din altar.
Oh! Moldovă! Moldovă! altar al cuvântului celui mai trist.


Sub copitele cailor grânele s-au frânt,
în genunchi nu au căzut decât mărăcinii…
Zimbrilor le-au fost luaţi codrii,
rătăcesc şi acum prin jalea cuvintelor nemairostite.
Răni adânci se deschid în trupurile copacilor,
picurând mir peste morţii noştri.
Moldovă! Zimbrii tăi ne privesc doar din steme,
ochiul lor înlăcrimat a ajuns gigantic
ca un gol în cele trei culori.


Moldovă!…
Tu, mamă,
în fiecare noapte îţi chemi copiii strigându-i
pe numele lor de taina şi moarte.
Te vor auzi odată,
din adâncul pământului sau al cuvintelor nemairostite,
într-o noapte de Înviere,
când Mântuitorul va sparge porţile întunericului
şi va prăda iadul.


Moldovă! Zăpada se împleteşte cu gândurile triste
şi se aşterne peste trupul tău ca o linişte…
Întoarcerea zimbrilor tăi
va fi dumnezeiasca noastră Schimbare la Faţă.


 

Alean

 

Ţi-s lacrimile izvoare de demult,
ţi-s gândurile dureri din neştiut? –
trage cerul spre morminte,
să plângă pe oseminte.

 

Ţi-e zâmbetul oţel de lună nouă
culcat pe-un pat de suflet şi de rouă? –
mută nunta de cucoare
din drumul stelei căzătoare.

 

Se trezesc străbunii-n vise –
spre zori, porţile-s deschise…